Comentariul săptămânii

De ce cred că dobanzile economiilor dezvoltate nu vor crește extrem de mult (prea curand) sau dependența de dobânzi reduse

Combei Alexandru
Combei AlexandruInvestment Manager, BRD Asset Management

De ceva vreme, dobânzile economiilor dezvoltate, și aici vorbim de zona euro și mai ales de SUA, au început să urmeze un trend ascendent. Cum expansiunea economică ce continuă de ani buni s-a accelerat, iar inflația, după multe dezamăgiri, pare că prinde avânt, așteptările privind creșterea în continuare a dobânzilor s-au înmulțit.

 

O creștere substanțială a dobânzilor în aceste economii avansate, spre niveluri care păreau normale înainte de marea criză financiară (de exemplu, randamentul obligațiunilor americane să depășească și să rămână pentru o perioadă de cel puțin 2-3 luni peste 3.5%) pare puțin probabilă fără puseuri inflaționiste puternice. Un argument foarte solid este faptul că economiile dezvoltate au devenit dependente de niveluri reduse ale dobânzilor. Asemenea unei situații de dependență de un factor stimulator la a cărui suprimare se creează tensiune, la fel este și în cazul economiilor care au o mare probabilitate de a intra în recesiune atunci când “doza cotidiana” de dobânzi reduse nu mai este disponibilă. Se poate spune că dependența a fost creată de băncile centrale, mai ales de către FED-Federal Reserve System-(banca centrală a SUA) care acționează informal ca și bancă centrală a economiei mondiale și care a transmis rețeta sa economico-monetară și altor bănci centrale. Această rețetă a fost o “supradoza” de reduceri de dobânzi de fiecare dată când economia înregistra o recesiune (o fază, de altfel, normală a unui ciclu economic) și chiar și atunci când doar piețele financiare intrau în vrie.

 

Primul precedent în acest sens a fost după “lunea neagra” (1) din 1987 când bursele au scăzut la nivel global, cea din SUA scăzând cu peste 20% . Chiar dacă atunci FED-ul nu a redus dobânzile, aceasta a încurajat băncile să continue creditarea la un ritm alert, stabilizând situația. Acest exemplu a fost interpretat de către piețele financiare ca un semn că băncile centrale vor interveni să stabilizeze situația oricând ele vor avea nevoie. Și FED-ul nu a dezamăgit sprijinind piețele în 1998 (criza asiatică și LTCM (2)) și la începutul anilor 2000 când s-a spart “bula dotcom” (3). Aceste acțiuni ale băncilor centrale au dus, s-ar putea spune, la prețuri nesustenabile ale activelor financiare care, la rândul lor, au determinat o creștere economică peste potențialul real (de exemplu, prețurile ridicate ale activelor imobiliare din anii 2000). Și băncile centrale au continuat această abordare și după marea criză financiară din 2008 pentru a calma piețele și a atenua recesiunea. S-a trecut la o nouă paletă de acțiuni stimulatoare: relaxarea cantitativă (care ar putea fi foarte ușor calificată și ca “tiparire de bani”, prin care banca centrală achiziționează titluri de stat de pe piața financiară cu scopul de a reduce rata dobânzilor și a mari cantitatea de bani în circulație) și dobânzi negative. Prin faptul că recesiunile din ultimii 20-30 ani au fost scurte și relativ modeste în amplitudine, s-ar putea argumenta că băncile centrale nu au lăsat ciclul normal al activității economice să-și urmeze cursul normal.

 

Se poate spune că recesiunile duc la eliminarea din activitatea economică a agenților economici ineficienți, permițând o alocare mai bună a resurselor de către agenții economici eficienți. Astfel, gradul de îndatorare la nivel global a continuat să crească (chiar dacă în ultimii ani a avut loc o anumită mutare a datoriilor din sectorul privat către sectorul public). Stocul total al datoriilor la nivel global depășește PIB-ul de câteva ori bune. Astfel, conform Institutului Financiar Internațional (IIF) în trimestrul III 2017, stocul total de datorii era de 233 trilioane dolari (adică circa 318% din PIB-ul mondial) față de un nivel de 162 trilione de dolari (278% din PIB) în 2007 și 70 trilioane dolari (217% din PIB) în 1997. Această creștere a avut loc pe toate sectoarele importante: populație, societăți comerciale, instituții financiare și guverne. Astfel, depedenta economiei mondiale față de un nivel redus al ratelor de dobândă este evidentă. Nu întâmplător, am putea spune, de fiecare data când randamentul obligațiunilor americane a depășit nivelul de 3.5% după 2008, acest lucru nu a durat mai mult de câteva luni, iar economia americană (și chiar mondială) a dat semne de încetinire puternică și piețele financiare au fost marcate de volatilitate ridicată. Acest nivel de 3.5% a fost depășit de două ori după criză din 2008 și de fiecare data la scurt timp FED-ul a anunțat un nou program de relaxare monetară. Un ingredient important a lipsit de fiecare data, și am putea spune, că ar fi singurul care ar putea schimba această perspectivă asupra ratelor de dobândă: o inflație rampantă.

 

[1] “Lunea neagra” din 1978 este denumirea data zilei de luni, 19 octombrie, cand pietele au inregistrat cea mai spectaculoasa scadere intr-o singura zi;
[2] LTCM (“Long-Term Capital Management”) a fost un fond de hedging care a intrat in colaps la sfarsitul anilor 90, una din cauze fiind indatorarea;
[3] Bula “dotcom” a fost o perioada speculativa in preturile actiunilor care s-a derulat, cu aproximatie, intre 1997-2001 si care s-a suprapus cu adaptarea pe scara larga a internetului.

 

Sursa: Articol publicat in 30 iunie 2018 pe blogul BRD Asset Management.

Combei Alexandru
Combei AlexandruInvestment Manager, BRD Asset Management

Cu o experinta de peste 15 ani in domeniul financiar, Alexandru administraza portofoliul fondurilor BRD AM. Isi doreste ca prin articolele scrise pe blogul BRD AM și pe platforma InvestingRomania sa contribuie la educatia financiara a tuturor celor care sunt mai mult sau mai putin experimentati in domeniu. Cu totii trebuie sa facem fata provocarilor dinspre lumea financiara din ce in ce mai complexa, iar comentariile lui ar trebui sa faca putina lumina in acest sens.